Avem un zel aparte de a fi creştini mai ales cu ocazia marilor sărbători. De Bobotează ne călcăm în picioare, ne dăm coate şi suduim printre dinţii încleştaţi pentru a lua agheasmă, de parcă ar conta cat de repede ne-am umplut sticla si cat de multa am bea. Sperăm la mântuire, dar o confundăm cu o coadă la carne, unde cine are noroc sau este un pic descurcăreţ îl prinde pe Dumnezeu de picior.
Îl invocăm pe Dumnezeu, ne batem cu cărămida în piept că suntem singurul popor creştin, dar uităm că mor oameni încolăciţi de frig la colţuri de stradă şi nimeni nu se oboseşte să le arunce o privire. Solidaritatea noastră creştină este aproape zero.
Un mimetism teribil a cuprins România. Batem cruci călugăreşti în faţa tuturor bisericilor, dar nu-l primim pe „popa“ în casă pentru că „ştim noi ce-i de capul lui“.
Postul a ajuns o extravaganţă a bătrânilor pentru că noi, ceilalţi, ne îmbuibăm în numele tradiţiei până ni se rup baierele de la pantaloni. Ne mirăm că Dumnezeu nu ne ascultă prefăcuta rugă, deşi din bătrâni se ştie că şi hoţul se roagă când pleacă la furat.
Ne repezim la donaţii sau la fapte bune numai atunci când suntem văzuţi, precum fariseii, sperând că astfel ne-am câştigat un colţ de Rai, că Dumnezeu e un târgoveţ care ne iartă păcatele în schimbul unor ţechini aruncaţi de fală. Ne aducem aminte de strămoşi şi rude şi organizăm pomeni şi parastase numai să crape de ciudă babele din cartier. Crucea a ajuns accesoriu vestimentar, agăţat gingaş până şi de brăţara de la gleznă.
Am uitat drumul spre Biserică, dar suntem specialişti în telenovele şi leşinăm de râs la bancurile porcoase. Copiii noştri – cu nume cât se poate de creştine precum Armando, Gimmy sau Zorro – cresc goliţi sufleteşte, sunt învăţaţi să se descurce, să fie şmecheri, să calce totul în picioare. Biserica se răstigneşte în suflet, iar credinţa pare să devină un fel de muzeu al satului. Suntem amatori de paradoxuri. Biserica şi armata conduc în topul încrederii, dar puţini tineri mai vor să facă armata, iar credinţa e o chestiune de ştampilă şi nicidecum de adâncă smerenie.
Botezul Domnului mai e numit şi Epifanie sau Teofanie, adică Arătarea Domnului, pentru că Iisus Hristos se arată pentru prima dată lumii, gata de a-şi îndeplini misiunea dumnezeiască. Poate avem nevoie de un nou început, pentru că numele de creştin obligă. Nu coada la agheasmă ne mântuieşte, ci faptele noastre. Altfel vom rămâne pe veci la coada spre Rai.
Violeta A. – Redactor Radio
Foto: stirileprotv.ro