Dacă pe seama unui neam ar fi să punem toate calităţile bune şi toate defectele pe care le prezintă aceia care îl constituie, şi nu numai cei din prezent, ci şi cei din trecut, atunci sufletul neamului nostru ar fi cel mai variat mozaic, din câte se pot imagina.
Nu este calitate bună, care să nu fi împodobit vreodată sufletul unui român, precum nu este defect care să nu fi fost sau să nu fie când şi când în acelaşi suflet.
Pe vecinul de lângă tine îl vezi şi îl judeci după faptele sale şi totuşi este atât de greu să-i cunoşti sufletul? Este crud şi merge la biserică; este mincinos şi pe buzele lui numai legea şi adevărul! Adeseori o viaţă întreagă trăieşti cu cineva alături şi tot nu ajungi să-l cunoşti cu adevărat. Dar să mai cunoşti sufletul unui neam întreg, din care tu însuţi faci parte!
Sufletul neamului nostru este în fiecare dintre noi şi, cu toate acestea, este în afară de noi; noi îi împrumutăm viaţă, el ne dă continuitate şi durată istorică; el este chipul sub care ne percep alte neamuri. Cum putem însă caracteriza un aşa suflet, care este în noi şi totuşi trăieşte în afară de noi? Cum suntem şi cum ne văd alţii greu de definit? Şi totuşi avem ceva care doar pentru noi capătă cel mai viu sens.
Structura noastră interioară este cea care ne diferenţiază profund de orice altă naţiune şi ne asigură o individualitate inconfundabilă. Pentru român nu logica formează esenţa structurii sale interioare, ci acel element atât de neglijat, de bagatelizat în Occident: sufletul. Nu cred să existe un alt popor care să dea acestei noţiuni o valoare atât de intensă, de amplă şi de profundă.
Cuvântul „suflet“ înseamnă în română: viaţă, spirit, animare, duh, temperament, fire, caracter, energie, vitejie, curaj, generozitate, pasiune, ardoare, inimă, sentiment, sensibilitate, entuziasm etc. Oricare dintre sensurile menţionate poate avea un corespondent în alte limbi, dar nu vom întâlni niciodată în nicio altă limbă atâtea sensuri reunite în jurul acestei noţiuni. Şi aceasta fiindcă, pentru români, a respira, a trăi, a gândi, a acţiona, a lupta, a suferi şi a muri trec prin complexitatea incredibilă a ideii de suflet.
Toate tipurile de comportament uman, toate concepţiile despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi suferinţă, despre cunoaştere şi conştiinţă, supărare şi bucurie sunt surprinse în noţiunea de suflet.
Românul spune: „mă doare sufletul“, adică sufăr, „şi el este un suflet“, adică şi el este un om, „un om de suflet“ – un om bun, „şi-a dat sufletul“ – a murit, „şi-a vândut sufletul“ – este un trădător, „ce te apasă pe suflet?“ – ce probleme te frământă?, „suflet pribeag“ – un rătăcitor, „suflet visător“ – un poet, ,,a intra la suflet“ – a îndrăgi pe cineva. Şi aşa mai departe, un şir de expresii şi de sentimente care exprimă toată profunzimea simţirii în viaţa românului.
Cum ar fi să ne ridicăm peste amărăciunile noastre personale, pentru a vedea şi calităţile acestui neam, în afară de defecte?
Violeta A. – Redactor Radio